Interviu cu Luminița – Despre copilărie, dizabilitate și puterea de a merge mai departe

Viața nu a fost întotdeauna simplă pentru Luminița. Născută cu o dizabilitate, ea a învățat încă din copilărie să transforme limitele fizice în lecții de curaj și încredere. Astăzi este blogger, pasionată de turism, autoare de conținut pe YouTube și voluntar în proiecte dedicate accesibilizării și incluziunii persoanelor cu dizabilități. În acest interviu, Luminița povestește cu sinceritate despre copilăria sa, despre barierele sociale și fizice, dar și despre puterea de a privi viața cu zâmbetul pe buze și cu visul mereu aprins.

1. Ne poți povesti câteva lucruri despre tine și despre cum a fost copilăria ta?

Eu sunt Luminița, o visătoare născută în iarna lui ’82. M-am grăbit să vin pe lume și asta m-a costat sănătatea. Am o dizabilitate - hemipareză dreaptă (ochi, mână și picior) - pe care nu am ascuns-o niciodată. M-a limitat fizic, dar niciodată psihic.

Copilăria mea a fost, totuși, una relativ normală. În 2010 am vrut să aflu cum am „obținut” dizabilitatea. La București, medicii au descoperit un chist pe partea stângă a creierului și se uitau la mine ca la un OZN. „Gândești, vorbești?” – m-au întrebat. „Da, gândesc și vorbesc, altă întrebare?” Au continuat cu testele lor: „1+1?” „2. 2+2?” „4. Doi medici + două asistente + eu = 5. Altă întrebare?” În cele din urmă au râs și mi-au spus să văd dizabilitatea ca pe un noroc - pentru că aș fi putut să nu gândesc sau să nu vorbesc.

2. Ai întâmpinat bariere în accesul la educație?

Din fericire, nu. Am studiat la o școală normală și la liceu la fel. N-am avut parte de bullying, și asta datorită învățătoarei și profesorilor.

3. Care sunt principalele probleme de accesibilitate pe care le întâlnești zi de zi?

Integrarea în societate. În 2025, o persoană cu dizabilitate încă e considerată „ciudată”. Lipsa de educație e problema principală. Îmi amintesc o scenă povestită de o prietenă: un copil întreba de ce „nenea umblă cu scaunul”. Mama i-a răspuns: „Așa merg handicapații când se grăbesc.” O dovadă clară că educația lipsește.

La nivel practic, bordurile înalte, lipsa rampelor și a balustradelor la scări rămân mari obstacole.

4. Cum te raportezi la felul în care te privesc oamenii necunoscuți?

În copilărie și adolescență mă afecta. Astăzi sunt împăcată cu dizabilitatea mea și nu mă mai rănesc privirile altora.

5. Ai exemple de locuri unde te-ai simțit binevenită și inclusă?

Nu pot da un exemplu clar pozitiv sau negativ. Îmi place să cred că mă simt binevenită peste tot.

6. Ce rol are familia în viața ta?

Unul esențial. Familia este sprijinul meu de bază - locul unde găsesc înțelegere, siguranță și puterea de a merge mai departe, chiar și atunci când e greu.

7. Ai prieteni sau o comunitate de persoane cu dizabilități cu care împărtășești experiențe?

Da, prietenii mei sunt atât persoane cu dizabilități, cât și fără. Îmi place diversitatea - așa înveți cum gândește fiecare. Din 2021 sunt voluntar în Grupul civic DizAbil.eu, unde am cunoscut oameni minunați care luptă pentru accesibilizarea spațiilor publice și pentru drepturile noastre.

8. Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Îmi place să citesc, să scriu pe blog, să editez clipuri pentru canalul meu de YouTube. Iarna fac figurine din ipsos, pe care le pictez și lăcuiesc pentru bradul de Crăciun.

9. Ce pasiuni sau hobby-uri te împlinesc?

Turismul. Cineva mi-a spus odată că „respir turism”. Îmi place să călătoresc, să fotografiez și să filmez. Pe lângă blog și canalul de YouTube, particip și la competiția SuperBlog, locul unde bloggerii își testează limitele și creativitatea.

10. Ce lucruri mici iți aduc bucurie zilnică?

Lucrurile mici sunt cele care dau strălucire fiecărei zile. Un ceai cald savurat în liniște dimineața. O plimbare scurtă în aer liber. Satisfacția unei mici reușite zilnice.

11. Dacă ai putea schimba un singur lucru în societate pentru persoanele cu dizabilități, care ar fi acela?

Mentalitatea oamenilor. Din ea decurg toate: accesibilizarea, respectarea drepturilor, șanse egale la educație și muncă. Dacă oamenii ar vedea persoana dincolo de dizabilitate, am avea o societate mai empatică și incluzivă.

12. Ce mesaj ai transmite celor care privesc dizabilitatea ca pe o limitare?

Dizabilitatea nu definește valoarea unui om. Adevăratele limite nu sunt în trup, ci în modul în care alegem să privim viața. Persoanele cu dizabilități nu cer milă, ci șanse egale și respect. 

Povestea Luminiței ne arată că dizabilitatea nu definește un om, ci doar îl provoacă să își găsească propria cale. Curajul ei de a vorbi deschis despre obstacole, dar și despre reușite, este un îndemn la empatie și solidaritate. Dacă vrem o societate mai bună, trebuie să începem prin a privi dincolo de aparențe și a înțelege că fiecare om merită respect și șanse egale.