Grija care vindecă – povestea unui plasture și a unui „ești bine, mamă?”
De foarte multe ori, când pronunțăm cuvântul grijă, ne vine în minte sacrificiul mamei pentru copilul ei sau a unei asistente pentru pacienții săi, la deciziile importante care trebuie luate în cazurile urgente, la nopțile nedormite petrecute supraveghindu-i pe cei care suferă, toate acestea înseamnă grija pentru cei vulnerabili. Însă, uneori, grija se definește prin lucrurile mici și simple, cum ar fi o compresă sterilă, o bucată de leucoplast, un plasture bine ales sau palma care netezește cu tandrețe marginile adezivului ca să nu mai doară acea rană. Sunt acele gesturi care la prima vedere par lipsite de importanță, dar care vin la momentul potrivit și îți rămân în suflet pentru totdeauna. Pentru mine, grija care mi-a vindecat atât sufletul, cât și rănile, poartă chipul mamei și câțiva ani mai târziu, chipul meu, după ce am învățat cum să o îngrijesc la rândul meu. Copilăria: genunchi juliți și un ritual al blândeții Aventurile care se terminau în brațele mamei Am fost genul de copi...